Home » Van gogh sinucisul societății by Antonin Artaud
Van gogh sinucisul societății Antonin Artaud

Van gogh sinucisul societății

Antonin Artaud

Published
ISBN :
160 pages
Enter the sum

 About the Book 

„Nimeni nu a scris, pictat, sculptat, modelat, construit, inventat vreodată nimic decât pentru a ieși din infern.“ (Antonin Artaud)Artistului pare să-i stea bine un soi de nebunie, fabricată la nevoie, pentru a confirma un clișeu necesar. AntoninMore„Nimeni nu a scris, pictat, sculptat, modelat, construit, inventat vreodată nimic decât pentru a ieși din infern.“ (Antonin Artaud)Artistului pare să-i stea bine un soi de ne­bunie, fabricată la nevoie, pentru a con­fir­ma un clișeu necesar. Antonin Artaud, pa­cient fidel al instituțiilor psihiatrice, se aplea­că asupra nebuniei lui Van Gogh în care vede o fantasmă necesară societății pentru a se apăra de vina de a-l fi con­damnat pe pictorul olandez la excluziune și, în final, la suicid.Trecut prin ordaliile unei lungi in­ternări într-o instituție psi­hia­trică, Antonin Artaud, artist ve­he­ment și teoretician al teatrului cruzimii, scrie în penultimul an de viață eseul Van Gogh, sinucisul so­cie­tății. Manifestare a unei afinități expresive și totodată manifest împotriva unei for­mule interpretative, eseul lui Artaud vine ca răspuns la interpretările operei lui Van Gogh făcute cu instrumentarul psihiatriei, ce rețineau din expresivitatea artistului ex­clusiv aspectele care păreau să confirme alienarea acestuia. Artaud chestionează nu numai marginalitatea în care psihiatria l-a plasat pe artistul olandez, similară ce­lei în care se vedea pe sine proiectat, dar mai ales gestul interpretativ reducționist de a vedea în operă o panoplie de sim­p­tome și nimic mai mult. Dacă doctorul Fran­çois-Joachim Beer credea că poate de­cela schizofrenia lui Van Gogh, răspunsul lui Artaud, dat pe un ton când febril, când calm-profetic, denunță instituția psi­hiatriei, invenție a unei societăți tarate, pen­tru a se apăra de investigațiile anu­mitor conștiințe lucide superioare ale că­ror conștiințe divinatorii o supărau. Ri­dicolul terminologiei psihiatrice, îngus­ti­mea medicilor, care își epuizaseră re­sur­sele și inventivitatea pe parcursul celor no­uă ani de internare, se grefează pe sen­sibilitatea unui artist fragilizat de propriile suferințe, iar descoperirea circumstanțială a lui Van Gogh, după vizitarea unei ex­po­ziții la Musée de l’Orangerie, este re­ve­la­toare pentru Artaud. Descoperă o sen­si­bilitate compatibilă, o expresie artistică nu­dă și un destin ale cărui coordonate îi ali­mentează credința în sterilitatea psi­hia­triei, condamnabilă pentru simplitatea ci­nică pe care o arată, atunci când se con­fruntă cu o conștiință artistică autentică. Si­nucisul societății – pentru că, spune Ar­taud, societatea l-a pedepsit pe Van Gogh pen­tru păcatul de a i se fi refuzat și mai ales pentru faptul de a fi profesat o hi­per­lu­ciditate dureroasă. Nimeni nu ne sinu­ci­de niciodată singur, crede el, iar vina pen­tru moartea pictorului există în socie­tatea întreagă, grăbită să închidă, izoleze, diag­nosticheze artistul prin instru­men­tarul psihiatriei, în loc să se deschidă că­tre o altfel de înțelegere a ceea ce i se dez­văluie prin pictura convulsivă a lui Van Gogh.